HORA UNIRII

Holul şcolii noastre a răsunat astăzi de cântecul elevilor. Vă invităm să dansaţi cu noi în hora noastră!

PROIECT EDUCAŢIONAL - "CARTEA, O FĂGĂDUINŢĂ, O BUCURIE..."

Organizator -  ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 ONEŞTI

Coordonator proiect – prof. înv. primar Bolacan Mihaela 

Colaboratori: 

Ionescu Mirela, bibliotecar –  Şcoala Gimnazială Nr. 1 Oneşti

  Asănache Maria, Magdalena - prof. înv. primar – Şcoala Gimnazială Nr. 1 Oneşti

Pop Elena, învăţător – Şcoala Gimnazială “George Călinescu” Oneşti

Bîjboc Dana,  învăţător –  Şcoala Gimnazială “George Călinescu” Oneşti  

Elena Şerbu,  director – Biblioteca Municipalǎ “ Radu Rosetti”Oneşti

Rodica Zaharia,  bibliotecar – Biblioteca Municipalǎ “ Radu Rosetti” Oneşti

Parteneri:

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Oneşti

Biblioteca Municipalǎ “Radu Rosetti” Oneşti

Şcoala Gimnazială “George Călinescu” Oneşti                       

Categoria în care se încadreazǎ proiectul:

Proiect care sprijinǎ îmbunǎtǎţirea procesului de predare- învǎţare prin activitǎţi extracurriculare

Durata: anul şcolar 2012 –  2013

Motto:

“Cartea este o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi.”                        ( Mihail  Sadoveanu)

                                                                                                                                       

Argument:

Cartea poate fi considerată un depozit complet al inteligenţei şi creativitǎţii omeneşti, conţinând în filele ei cunoştinţe, sensibilitate, fapte pe care le păstrează intacte un timp nelimitat. Cartea este o comoară fără de preţ, care adună cele mai frumoase gânduri ale autorilor pe care cititorii le pot folosi în voie. Cartea dezvăluie tainele naturii, istoria neamului, calităţile şi defectele umane, oglindeşte şirul de secole al omenirii, lupta sa pentru existenţă, speranţa într-un viitor mai luminos, suferinţa şi bucuria. Cartea este un prieten credincios al omului, care arată drumul spre izbândă, te bucură, te şi întristează; îţi este mereu la îndemână, poţi  să o reciteşti sau să revii asupra unui pasaj, capitol peste care ai trecut în grabă sau ţi-a plăcut în mod deosebit. O carte citită bine te trimite la altele şi te invită la studiu, la cercetare pentru descoperirea de noi adevăruri – activitate permanentă ce stă la baza unei culturi generale trainice.

Obiectivele proiectului: 

Dezvoltarea capacitǎţilor de comunicare, colaborare şi cunoaştere reciprocǎ prin schimbul de informaţii cu ceilalţi parteneri;

Iniţierea unor relaţii de prietenie între copiii din cele trei instituţii implicate în proiect; 

Dezvotarea cooperǎrii şi colaborǎrii între cadrele didactice din unitǎţile şcolare implicate şi reprezentanţii bibliotecii  şi ai comunitǎţii  locale.

ACTIVITATEA NR. 3 – DOR DE EMINESCU...

 Darul  lui  Mihai Eminescu

 E noaptea de Crăciun. Spre miezul nopţii, când nu se mai aude niciun foşnet de-al oamenilor, vântul, paznicul ce veghează taina acestei nopţi, coboară pe un val de zăpadă un înger din înălţimea înstelată. E îngerul Crăciunului.

În fiecare an  Dumnezeu  îl trimite  pe pământ cu daruri pentru copii. El intră din casă în casă şi se opreşte la căpătâiul fiecărui copil. Dintr-o privire îi citeşte şi îi cântăreşte sufletul, după care scoate din desagă darul hărăzit lui de Dumnezeu.

Prima dată a intrat într-o casă  frumoasă cu ferestre mari. Într-o cameră curată şi caldă, între perne, dormea o fetiţă. Îngerul s-a apropiat de ea, a cercetat-o şi a scos din sac darul potrivit pentru sufleţelul său. După ce a binecuvântat-o i-a citit dintr-o carte cuvântul lui Dumnezeu:

         –Ţie, pentru că nu te cerţi cu nimeni şi nu –ţi plac vorbele urâte, îţi dăruiesc PACEA. Inima ta va fi plină de pace în toată vremea. Oamenii se vor simţi liniştiţi lângă tine şi vei potoli multe furtuni din sufletele lor.

         După ce a sărutat-o pe copilă pe frunte, îngerul a zburat mai departe. A intrat în altă casă unde un băieţel abia aţipise. L-a cântărit şi pe el cu privirea, a scos darul din desagă, l-a binecuvântat şi i-a citit şi lui din cartea cea groasă:

–Ţie, pentru că nu-ţi este frică de greutăţi şi alegi de fiecare dată  ce este mai greu de făcut, îţi dăruiesc CURAJUL. Vei avea o inimă curajoasă şi nu vei şti ce este îndoiala. Oamenii te vor preţui şi se vor sprijini de sufletul tău când vânturile vieţii îi vor clătina.

        După ce a terminat de citit, îngerul a plecat grăbit mai departe. A intrat apoi în casa unei fetiţe care adormise de numai câteva clipe. După ce i-a cântărit cu grijă sufleţelul, i-a scos darul potrivit, a binecuvântat-o şi i-a citit:

        – Ţie, pentru că nu vrei să răneşti pe nimeni, nici măcar cu privirea, îţi dăruiesc BLÂNDEŢEA. Vei avea o inimă blândă  ca o rază de soare şi vei alina multe suflete chinuite.

După ce a sărutat-o pe fruntea adormită, îngerul s-a grăbit spre alţi copii. La toţi le-a cântărit sufletul şi le-a lăsat daruri după sufletul lor: ÎNŢELEPCIUNEA, BUCURIA, HĂRNICIA, ISTEŢIMEA, MILA, CUMPĂTAREA, SMERENIA, NĂDEJDEA…şi câte şi mai câte daruri.

Într-un sfârşit a ajuns şi la ultima căsuţă. Era o casă simplă, ţărănească. A intrat încetişor într-o odaie. Acolo, într-un pătuţ cu cearşafuri curate, dormea adânc un băieţel. Avea fruntea înaltă, peste care se revărsau bucle negre şi moi.

Lumina palidă a lunii ce bătea în fereastră îi scălda chipul alb şi fraged ca floarea de cireş. Îngerul l-a privit încurcat. A vrut să-i cântărească sufletul dar n-a putut. Sufletul acestui copil era  mult prea mare, atât de mare, că îngerul s-a speriat şi a tresărit, neştiind ce să înţeleagă. Oare avea el prin desagă un dar potrivit pentru acest copil? A căutat mai atent în tolbă şi a luat în mână ceva greu, greu de tot. A tras mâna afară şi când a privit ce era în palmă s-a cutremurat. A privit apoi fruntea albă ca laptele a băieţelului, buzele subţiri, obrazul fraged, umerii plăpânzi şi a suspinat. A suspinat dându-şi seama că nici mintea lui de înger nu poate pricepe toate tainele şi judecăţile lui Dumnezeu. Tremurând uşor a îngenuncheat lângă pătuţul copilului şi i-a aşezat darul pe frunte. L-a binecuvântat de trei ori  şi cu voce stinsă i-a citit cuvântul lui Dumnezeu:

          – Ştiu cât de mare este sufletul tău. Ştiu că în el va încăpea o lume întreagă şi că în el vei vrea să cuprinzi chiar nemărginirea. Ştiu că inima îţi va arde de iubire, că îţi vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că vei iubi toate frumuseţile făcute de Mine, că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Maica Mea. Ştiu că Mă vei iubi pe Mine. Şi pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ţie îţi dăruiesc darul Meu  cel mai de preţ: îţi dăruiesc SUFERINŢA. Întreaga ta viaţă va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Răni nevindecate şi nemângâiate vei purta în trup şi în suflet. Din acest adânc de suferinţă va creşte un tânăr mândru ce va arde în inima sa toate dorurile şi durerile neamului său. Va creşte un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca uşor, cu suflet blând şi luminos, slobozit de toată suferinţa, în lumina falnicilor bolţi, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin…

A vrut să-l sărute pe frunte, dar n-a îndrăznit. S-a aplecat cu evlavie şi a sărutat picioarele copilului care primise ca dar SUFERINŢA.

Copilul acela era MIHAI EMINESCU.

UN TEXT CE TREBUIE CITIT!

 Am primit acest text de la o colega din Bacău. Merită citit!

        Pe aleile grădinii, se plimbau oameni fără griji. Văzând splendoarea acelui loc şi feţele fericite ale oamenilor, e uşor de înţeles că ne aflăm în Rai.
       Liniştea se întrerupse atunci când poarta cea mare, de la intrare, se deschise brusc şi îşi făcu apariţia un bărbat speriat, plin de vânătăi şi de cucuie.
       - Tu nu ştii să baţi? îl dojeni Sfântul Petru.
      - Ba ştiu, dar nu am voie. Altfel, crezi c-aş mai fi ajuns aici? Uite, cucuiul ăsta e de la un telefon mobil, care zbura prin clasă, tocmai când am apărut eu în uşă. Normal, că doar de-aia e mobil… Iar mâna stângă… O, dar m-am luat cu vorba şi nu m-am prezentat: sunt profesorul Ghinionescu.
      Sfântul Petru consemnă într-un catastif datele noului venit şi îl puse să semneze.
      - Doamne, şi aici aveţi condică de prezenţă? îngână profesorul în timp ce semna. Dacă aveţi şi alte documente pe care trebuie să le completez, încep să regret că nu am ajuns la… concurenţă. 
       Sfântul Petru îl privi nedumerit şi, fără să-i răspundă, îl trimise la plimbare. 
      - Chiar pot să-mi încep activitatea, fără să semnez foaia de parcurs, regulamentul de ordine interioară, fişa postului?… 
       Văzând mirarea de pe chipul interlocutorului său, adăugă:
      - Ştiţi, infarctul din cauza căruia am ajuns aici mi se trage de la planificări, teste iniţiale, matrice, fişe de interasistenţă, tabele cu activităţi extracurriculare, cursuri de formare continuă, lucrări pentru simpozioane şi sesiuni de comunicări, măsuri remediale, de stimulare a progresului, de asigurare a performanţei… 
Bucuros că a ajuns – în sfârşit – în raiul visat, fără munţi de documente de completat, noul locatar porni la plimbare, pe una dintre alei. Auzind, în depărtare, o melodie, se îndreptă într-acolo. Găsi pe o bancă un bărbat care-i părea cunoscut, cântând la alăută. Văzându-l, acesta se opri din cântat şi îl pofti să se aşeze lângă el.
     - Eşti nou venit, nu? Eu sălăşluiesc aici de peste două sute de ani. Sunt Antonie Pantoleon-Petroveanu. 
        - Eu sunt profesorul Ghinionescu.
        - Ghini, Ionescu – zise Anton Pann, şugubăţ – dar văd că nu arăţi chiar ghini!
       - Lovitura din frunte e de la oglinda unei eleve, care a zburat în capul meu, când am invitat-o la tablă. Era nervoasă că o deranjasem tocmai când se farda.
       - Învăţătura dată rău se sparge în capul tău…
       - Vânătaia de la ochi o am dintr-o pauză, când am încercat să despart o elevă care se bătea cu o profesoară, pentru un băiat dintr-a XII-a.
      - În certuri cine se bagă, păgubi trebuie să tragă… Dar, ia spune-mi, cum mai e viaţa dascălilor? Că şi eu am fost, cândva, profesor de muzică religioasă.
      - În anii electorali, ni se promitea că vom trăi mai bine. Şi chiar nu ne puteam plânge… în fiecare zi am dus-o mai bine decât în ziua următoare.
         - Un nebun făgăduieşte şi-nţeleptul s-amăgeşte…
         - Uneori, am încercat să ne revoltăm, dar tot degeaba. Era prea târziu.
         - Cască ochii la tocmeală, iar nu după ce te-nşală!
         - Ne închideau gura imediat, când porneam câte un protest.
          - De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine…
          - Cu cornuri, mai exact. Dar nu gura noastră, ci a elevilor care primesc lapte şi corn. Noi am tot sperat să le dea şi promisa miere, doar-doar ar fi curs în învăţământ numai lapte şi miere…
        - Omul trăieşte cu ce bagă în gură…
       - Şi piere cu ce scoate din gură. Trebuia să am mare grijă ce vorbesc…
       - De multe ori limba taie mai mult decât sabia. Dar copiii cum mai sunt? Pe vremea mea erau tare respectuoşi.
       - Cei de acum sunt respectaţi şi se respectă. Nu mai pot fi nici măcar certaţi, ca să nu fie lezaţi moral…
    - Copilul nepedepsit rămâne neprocopsit… Am auzit că a fost mare scandal, astă-vară, cu un examen…
     - Examenul de bacalaureat, aşa se numeşte. Lasă, că nu l-au luat nici alţii şi au ajuns acum să facă pe lupii moralişti!
      - Vezi bârna din ochiul tău şi nu vorbi p-alt de rău! Dar şi profesorii am auzit că nu s-au lăsat mai prejos la examenele lor.
      - La examenele de titularizare, vrei să spui? Păi dacă acum ies profesori pe bandă rulantă… Nu tu ore de asistenţă, nu tu practică pedagogică… Şi ne mai mirăm ce elevi formează?
      - Cu ce dascăl lăcuieşti, aşa carte-alcătuieşti.
      - Iar dascălii cu vocaţie sunt prea ocupaţi ca să mai fie… preocupaţi. Au avut grijă cei de sus să-i îngroape în hârtii, să nu aibă mintea odihnită. Aleargă după puncte pentru dosar, mai ceva ca soldatul acela grec, la Marathon. Cândva se spunea că şcoala e cetatea ştiinţei…
       - Ştiinţele sunt uşi, iar cheile lor sunt cercetările.
       - Uşile astea scârţâie rău, de o vreme, dar nu se aude scârţâitul până unde trebuie.
       - Omul vrednic se face luntre şi punte. 
       - M-am făcut şi eu luntre şi punte. Să pot supravieţui, mi-am mai luat un job. 
       - Nevoia învaţă pe om…
       - Am lucrat ca ajutor de ospătar, într-un club de noapte, unde se pregăteau elevii de liceu pentru şcoala… vieţii. Nu era bine, dar trebuia să strâng bani de încălzire.
       - Nici unele nu sunt rele, dacă te deprinzi cu ele…
      - Dacă ştiam că mor de infarct, nu mă mai temeam că voi muri de frig, la iarnă. Alţi colegi mai norocoşi au găsit elevi pe care să-i mediteze, contra cost. Norocul meu că n-am fost niciodată norocos, că ar fi trebuit să plătesc un impozit… Şi când te gândeşti că este unul, la Hamangia, căruia nu i-a mai cerut nimeni impozit. Şi meditează de mii de ani…
Luându-se cu vorba, domnul Ghinionescu nici nu băgă de seamă că Anton Pann dispăruse. Abia când auzi pe cineva strigându-l, observă că nu mai era pe aleea străjuită de salcâmi. Privi în jur şi bănui că este pe patul unui spital. Glasul asistentei medicale îi confirmă bănuiala:
      - A fost o operaţie grea, dar a reuşit. Aveţi un vizitator.
      Uşa se deschise şi apăru, în salon, şeful său de catedră:
     - Păi, bine, colega, noi nu ne mai vedem capul de treabă şi tu ţi-ai luat concediu medical? Să te întremezi repede, că ai de centralizat rezultatele testelor iniţiale!